Pe 15 iunie, România își amintește din nou de Mihai Eminescu. Dar câți
dintre cei care îl celebrează astăzi l-au citit în ultimele douăsprezece luni?
Câți au deschis un volum de poezii? Câți au citit un articol din publicistica
sa? Și câți scriu despre Eminescu fără să-l mai citească?
Întrebările sunt incomode. Mult mai comod este să rostim încă o dată
cuvântul „geniu”, să distribuim o fotografie în alb-negru și să ne așezăm
respectuos lângă monument.
În fiecare an, pe 15 iunie și pe 15 ianuarie, Eminescu este omagiat cu
o pasiune care ar trebui să ne facă una dintre cele mai cultivate națiuni ale
Europei. După cantitatea de elogii, ar trebui să fim și una dintre cele mai
cititoare. Realitatea este însă mai puțin festivă. Vorbim despre Eminescu mai
mult decât îl citim și îl folosim mai mult decât îl înțelegem.
În jurul lui s-a constituit, în timp, un ceremonial al admirației care
se repetă aproape identic de la un an la altul. Apar articole, conferințe,
declarații, ceremonii, emisiuni și postări care spun, în esență, aproximativ
același lucru. Poetul este elogiat cu o regularitate impresionantă. Opera sa
este citită cu mult mai puțină regularitate.
Nu este un fenomen nou. Eminescu însuși a ironizat această specie umană
mereu grăbită să se așeze în lumina unei valori pentru a părea mai importantă.
Mulți dintre cei care îl laudă astăzi nu îl slăvesc pe el, ci se laudă pe ei
înșiși prin intermediul lui. Poetul devine o garanție culturală, un certificat
de patriotism și, uneori, o scurtătură spre prestigiu.
E suficient să-l invoci și pari mai cultivat. E suficient să-l aperi și
pari mai patriot. E suficient să-l citezi și pari mai profund. În această
operațiune de imagine, Eminescu încetează să mai fie un autor și devine un
accesoriu identitar.
Eminescu a devenit, pentru mulți dintre admiratorii săi, o fantasmă
identitară. Îl invocăm pentru a ne confirma cultura, patriotismul sau
apartenența la o tradiție. Poetul ajunge astfel o oglindă în care ne privim pe
noi înșine mai mult decât pe el.
Poate că de aceea discuțiile despre Eminescu spun adesea mai multe
despre cei care le poartă decât despre Eminescu însuși.
Nu este vorba doar despre politicieni, profesori, jurnaliști sau oameni
de cultură. Aproape fiecare dintre noi poartă propriul său Eminescu, construit
din lecturi fragmentare, amintiri școlare și nevoi identitare.
În fond, fiecare generație își construiește propriul Eminescu. Fiecare
vede în poet ceea ce caută deja în sine și găsește în opera lui confirmarea
unor convingeri preexistente.
Dacă ar participa la unele dintre festivitățile organizate în numele
său, Eminescu ar avea probabil senzația unui déjà-vu. Ar recunoaște multe
dintre personajele pe care le-a satirizat deja. S-au schimbat costumele,
funcțiile și platformele de publicare. Vanitatea a rămas surprinzător de
asemănătoare.
Între timp, monumentul este lustruit cu grijă, dar cărțile acumulează
praf.
Și totuși, Eminescu continuă să existe în opera sa. În melancolia care
nu și-a pierdut puterea. În întrebările despre timp, iubire și moarte. În luciditatea
publicistului. În frumusețea unor versuri care nu au nevoie de ceremonii
oficiale pentru a rezista.
Cum ar bate inima dacă ar fi sub tei? Cum ar suna dorul dacă ar avea
aripi? Cum ar arăta România prin ochii lui?
Răspunsurile nu se află în discursurile aniversare. Se află în cărți.
Acolo unde Eminescu vorbește fără intermediari.
Nu îl mai lăudați.
Citiți-l.
Read the full article at Adevărul →
RO