În 1926, Barcelona îl cunoştea deja pe Antoni Gaudí. Casele lui atrăgeau priviri, iar turnurile încă neterminate ale Sagrada Família urcau peste oraş ca o promisiune îndrăzneaţă. Era un nume discutat, admirat, contestat, dar imposibil de ignorat. Moartea lui, lovit de un tramvai şi confundat iniţial cu un anonim, a adăugat biografiei o notă aproape simbolică. La o sută de ani distanţă, ştim în detaliu faţadele, scările, mobilierul şi coşurile de fum, dar mai puţin despre omul care a ales rigoarea în locul confortului şi şantierul în locul salonului. Aceşti o sută de ani trecuţi de la dispariţia sa devin o invitaţie de a-l privi pe Gaudí dincolo de clădiri, dincolo de legendă.
Antoni Gaudi, nume sinonim cu al Barcelonei. FOTO: Profimedia
Într-o seară de iunie, când o lumină oblică se aşezase peste oraş, un bărbat cu haine roase şi cu paşi mărunţi a fost lovit de un tramvai pe una dintre arterele mari ale Barcelonei. Oamenii au trecut mai departe, convinşi că e doar un bătrân rătăcit, un anonim dintre mulţii uitaţi de pe la colţurile bisericilor. Abia în spital, în liniştea albicioasă a saloanelor, cineva a rostit numele: Antoni Gaudí i Cornet, arhitectul Sagrada Família. Barcelona a amuţit sub greutatea propriei neatenţii; câteva zile mai târziu, pe 10 iunie 1926, bărbatul a murit, iar oraşul a înţeles, prea târziu, pe lângă cine trecuse fără să vadă.
Dar povestea lui nu începe în acea seară. Începe cu mult înainte, în aerul fierbinte al unui atelier din sudul Cataloniei, într-o casă în care metalul dădea ora exactă.
Formele din atelierul tatălui
25 iunie 1852: în familia unui arămar se naşte Antoni, al cincilea copil. Locul exact al naşterii rămâne, până astăzi, o uşă întredeschisă între Reus şi Riudoms – documentele îl plasează adesea la Reus, în timp ce tradiţia familială şi unele mărturii l-au revendicat la Riudoms, satul tatălui. Indecizia, în felul ei, e semnificativă: pentru Gaudí, rădăcinile nu erau un punct pe hartă.
Tatăl, Francesc Gaudí, era arămar; mama, Antònia Cornet i Bertran, provenea dintr-o familie de meşteşugari. În casa lor mirosea a cupru stins în apă, a lemn şi a răşini; copilul a crescut printre unelte, matriţe și vase încălzite până la roşu. Acolo a învăţat, înaintea oricărei teorii, că forma e o necesitate, nu un ornament; că o toartă se potriveşte mâinii înainte de a se potrivi unui desen; că îmbinarea e judecată de apă, nu de privire. Mai târziu avea să spună, fără emfază, că a învăţat să vadă în spaţiu în atelierul tatălui, nu în faţa planşetei.
Sănătatea fragilă din copilărie l-a ţinut, uneori, în interiorul casei; reumatismul a schimbat jocurile copilăriei cu observaţia. Din această încetinire s-a născut un alt ritm: studiul cochiliilor, al felului în care un pin rezistă vântului, al aripii unei insecte care filtrează lumina – natura ca atelier tăcut de echilibru şi rezistenţă. Această sensibilitate, notată în sursele biografice, avea să devină o constantă discretă a gândirii lui.
Când a lăsat în urmă atelierul şi a pornit spre Barcelona, în perioada 1869-1870, oraşul se dezbrăca de zidurile sale vechi şi învăţa geometria nouă a Eixample-ului, ţesătura egală imaginată de urbanistul Ildefons Cerdà: unghiuri de 45 de grade, bulevarde late, interioare insulare gândite pentru ventilaţie, lumină, igienă. În această scenografie, Gaudí urma să-şi găsească, încet, propriul registru.
Dilema profesorilor
În Şcoala de Arhitectură, Gaudí era un student care putea fi, în aceeaşi zi, conştiincios şi insubordonat. Îşi nota mărunt observaţiile, dar pleca atunci când i se părea că timpul se risipeşte. În atelier îşi improviza scripeţi din plumb şi sfoară, ajustând curbe şi tensiuni, în timp ce colegii răsfoiau fără griji albume cu modele gotice. Rezultatele lui oscilau între mediocru şi sclipitor – semn că metoda lui nu încăpea mereu în grila obişnuită a şcolii.
A venit examenul acela, cu tema limpede: o intrare de cimitir. Majoritatea colegilor au desenat porţi solemne, ziduri austere, o pagină de manual. Gaudí a aşezat pe coală un dric, cortegiul şi aerul dens al trecerii; o scenă completă, numai că poarta lipsea. Comisia a văzut în asta o abatere şi l-a penalizat: lucrarea nu răspundea cerinţei. Povestea, consemnată în monografii despre anii lui de studenţie, avea să circule pe coridoare ca o întrebare fără răspuns: unde se termină indisciplina şi unde începe geniul?
O farmacie, unul dintre primele sale proiecte. FOTO: Wikipedia
Câteva luni mai târziu, în toamna lui 1875, Gaudí a revenit cu o „Poartă pentru un cimitir“ propriu-zisă, desen în acuarelă, riguros, încărcat de simboluri biblice. De data aceasta poarta exista; verdictul comisiei: Sobresaliente (remarcabil). Desenul se păstrează astăzi în colecţii, iar cronologiile catalane notează explicit reevaluarea din sesiunea de toamnă: când accepta regulile jocului, Gaudí le stăpânea perfect.
În 1878, la momentul decernării diplomei, directorul Şcolii de Arhitectură, Elies Rogent, a rostit: „ Domnilor, nu ştiu dacă am acordat ac…
Read the full article at Adevărul →
RO