Clasa politică românească, dar și marii latifundiari, laici și bisericești, au menținut în beznă majoritatea poporului român. Legile ineficiente, aplicarea lor defectuoasă, dar și dorința clasei politice conservatoare de a-și menține privilegiile au dus la un dezastru social la scară națională.
Gospodărie de țărani români la începutul secolului XX FOTO imago romaniae
La sfârșitul secolului al XIX-lea, Regatul României era o țară a țăranilor săraci și analfabeți. Afirmația poate părea dură sau peiorativă, însă reflectă realitatea epocii, așa cum reiese din statisticile vremii. În secolul al XIX-lea, populația rurală reprezenta între 80% și 90% din populația Țărilor Române, iar mai târziu a Regatului României. Țăranii formau majoritatea covârșitoare a națiunii, cei mai mulți trăind din agricultură.
Recensămintele și statisticile din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, precum cele din 1859-1860 și 1899, arată că populația rurală depășea constant 80-85% din total, în timp ce populația urbană era redusă și concentrată în câteva centre importante, precum București, Iași, Galați, Brăila, Craiova și Ploiești. Aceste orașe impresionau călătorii străini și reprezentau principalele centre de dezvoltare ale societății românești.
Dincolo de limitele acestor centre urbane se întindea însă lumea satului, unde trăia marea majoritate a românilor, adesea în condiții de sărăcie accentuată. Și în privința analfabetismului există date statistice și numeroase mărturii contemporane. Potrivit recensământului din 1906, aproximativ 82% din populație era analfabetă.
Legile adoptate pentru îmbunătățirea condițiilor de viață ale populației rurale, care reprezenta marea masă a locuitorilor țării, s-au dovedit adesea ineficiente, au fost aplicate defectuos sau interpretate în beneficiul unei clase politice privilegiate. În multe regiuni, țăranul român a rămas la discreția marilor proprietari și a arendașilor, situație care a avut consecințe sociale și economice profunde asupra societății românești de la începutul epocii moderne.
Un popor ținut în beznă pentru a rămâne unealtă și animal de povară
La începutul secolului al XIX-lea s-a afirmat o categorie de boieri „luminați”, formați în școlile occidentale sau inspirați de ideile care circulau în Europa Occidentală. Aceștia au depus eforturi pentru modernizarea societății din Principatele Române, inclusiv prin înființarea de școli destinate copiilor de țărani.
O mare parte a elitei feudale, atât laice, cât și bisericești, a rămas însă profund conservatoare și privea cu suspiciune accesul copiilor de țărani la educație. Mulți dintre marii proprietari se temeau că extinderea învățământului va reduce dependența economică a populației rurale și va diminua numărul celor dispuși să lucreze pe moșii sau să îndeplinească obligațiile tradiționale față de proprietari.
Din acest motiv, o parte importantă a aristocrației românești s-a opus, în diferite forme, răspândirii educației în rândul țărănimii. Cel mult, accepta o alfabetizare elementară, considerată suficientă pentru nevoile practice ale satului. Accesul la studii mai avansate era privit cu reticență, deoarece o țărănime educată și emancipată ar fi putut modifica raporturile sociale și economice existente.
„Scopul așezării școlilor prin sate nu este de a da copiilor de țărani învățături întinse și care să urmeze prin colegiuri și pensioane, ci a le înlesni chiar pe lângă casa părintească învățătura cititului și scrisului, unite cu cunoștința religiei și a ocupațiilor lor în lucrarea pământului. Prin urmare, copiii țăranilor, deodată cu învățătura, trebuie să îndeplinească și toate slujbele ce sunt datori către părinții lor, ajutându-i în toată vremea la lucrul casei și al câmpului” , se arată într-un răspuns al Eforiei Școlilor din Țara Românească, în anul 1838, la solicitarea serdarului Gheorghe Magheru de a întemeia o școală cu internat pentru copiii de țărani din șase sate ale județului Gorj.
Țărani aducând recolta de la câmp FOTO Arhiva Muzeului Brăilei
De altfel, și Ion Heliade Rădulescu semnala aceeași realitate în articolele sale de presă: mulți boieri priveau cu reticență educarea copiilor de țărani. Principala lor temere era că, odată instruiți, aceștia vor părăsi satele, își vor găsi alte ocupații la oraș și nu vor mai exista suficienți oameni care să plătească dările și, mai ales, să lucreze pământurile marilor proprietari.
„Guvernul întemeiează școli lancasteriene în toate satele și patrioții strigă în dietă că, de va învăța rumânii carte, nu o să mai plătească claca” , se arată în „Acte și scrisori”.
Biserica, la rândul său, nu vedea cu ochi buni învățătura laică, după model occidental, în rândul țăranilor. În opinia clericilor conservatori, aceasta îi „smintea” și îi îndepărta de rolul pe care societatea vremii îl rezervase majorității populației rurale: munca pe ogoarele marilor proprietari.
„Biserica se teme, la rândul ei, de conținutul instrucției publice și mai ales de rapidul progres al tiparului, al tradu…
Read the full article at Adevărul →
RO